De la Iubire la Ura

Se spune că lacrimile sunt rămăşiţele unei iubiri... şi atunci, o ură puternică ascunde o iubire foarte mare!
Eu cred că ura este un sentiment care ascunde multă suferinţă, deznădejde, o trădare, fie a încrederii în persoana iubită, fie a aşteptărilor noastre... Uneori ajungem în situaţia să ne îndrăgostim de o iluzie, în lipsa unei realităţi, dacă tot suntem într-un câmp virtual, cu ale sale întortochiate cărări. Ajungem să preţuim, să ne permitem să mai credem în oameni, în cuvânt, într-un vers de dragoste, într-un acord muzical... Ajungem să ne dorim foarte tare să nu ne fi înşelat! Şi încet, încet, ne trezim că avem cui să împărtăşim din durerile noastre, din bucurii, din gânduri, dorinţe, vise, aşteptări... Ajungem să dăruim o parte de suflet, să lăsăm o portiţă deschisă, spre a-i permite dragostei să ne umple inima... Deşi nimeni şi nimic nu ne poate garanta fericirea, totuşi, dorim să mai sperăm că binele există. Dorim să credem tare în şansa noastră.
Dar..., vine o zi când toate se spulberă, odată cu dispariţia acelui om, cu neputinţa sa de a lăsa un loc de 'bună ziua', odată cu laşitatea sa, sau să-i spunem lipsa de curaj, demnitate, bărbăţie... Odată cu lipsa educaţiei! Eu îl numesc cinism.
Ce se întâmplă atunci când tot ceea ce rămâne în urmă doare, când afli că ai fost minţit(ă), când totul se transformă într-o cacialma, într-o distracţie deşuetă, atunci când afli că nu ai fost iubit(ă) niciodată, aşa cum îţi doreai atât de mult? Ce se întâmplă cu iubirea? În ce se transformă ea?
Desigur, întotdeauna putem opta. Putem alege iubirea, atât de mare, încât să devină necondiţionată, încât să ajungem să uităm de noi, şi atunci, cu siguranţă, ne-am pierde şi identitatea, şi demnitatea şi, în cele din urmă, şi curajul...
Sau putem alege să respingem umilinţa. Înseamnă că nu mai iubim? Nu ştiu, poate tocmai pentru că iubim foarte mult, dar nu primim iubire, ajungem să trăim alt sentiment. Ura este o stare sufletească greu de dus şi nu pentru oricine. Ura ne transformă în ceea ce nu ne-am dorit, nemai simţindu-ne nici frumoşi, nici buni, nici măreţi! Devenim mutilaţi într-un fel..., doar cu o parte de suflet, precum un ciung, care, deşi îşi mai simte acea parte a corpului, nu o mai găseşte nicăieri...
Până unde pot merge iubirea şi ura? Nu ştiu să răspund.
Tot ce ştiu este că mă doare foarte tare... Probabil, nu am reuşit să urăsc îndeajuns, încât să pot schimba iubirea pe-o uitare...