frânturi. aşchii dintr-un pom fulgerat. dimineţile în care mă trezeai şi mă întrebai ce aş vrea să ascult. sau fotoliile mici de pe hol unde fumai şi-mi vorbeai. mâna ta întorcând o pagină sau mirosul acela de cărţi care umplea dormitorul. privirea. pătura în care mă înveleai, apăsarea ultimei zile, nebunia celei dintâi...
trecut.
dacă n-aş fi îndrăznit să-l trăiesc, să te trăiesc, mi-aş fi reproşat toată viaţa. acum îmi reproşez că am îndrăznit să o fac
nu ţi-e dor de mine, ţi-e dor de noi doi…de imposibilul doi pe care ni l-am imaginat, fiecare altfel…fiecare singur
prea târziu. din tot, a rămas doar un praf ruginiu de cuvinte. nu mai deschide fereastra, o să zboare şi el…
vineri, 30 octombrie 2009
vineri, 23 octombrie 2009
Drumul spre casa
A fost cam lung si'atat am asteptat....
Ajunsesem intr'o zi sa'mi atarn haina in cuier si sa stau pe fotoliu zicand... "am ajuns acasa"...
Apoi am plecat, ma simteam straina. Ajunsa in alta casa, intr'un alt pat, la fel mi'am zis..."cu siguranta, aici e acasa!"
Intr'o alta bucatarie, in timp ce pregateam cafeaua dimineata, a revenit iar sentimentul acela, cum ca as apartine acelei case...
Si cat m'am inselat...
In fiecare casa am descoperit ca, de fapt, eram intr'o locuinta, nu si acasa... Acasa, acolo unde te simti in siguranta, acolo unde e caldura si iubire, acolo unde poti sa dormi si sa visezi frumos, acolo unde soarele rasare in fiecare dimineata, acolo unde nu exista ganduri negre si energie negativa...
Doi ani am asteptat momentul intoarcerii... Si am pierdut un an cautand casa... Casa mea, locul meu plin de LINISTE, pace si armonie... Ideea e ca mereu am plecat de'acolo in cautarea a altceva. Nu stiu de ce am facut'o, poate doza de nebunie este raspunzatoare... Cunosc adresa... Mi'am facut bagajul, acum cu adevarat. Am aruncat franturile de trecut pe care le tot caram dupa mine peste tot. Am spalat hainele si sufletul, am sters de praf sentimentele curate. O sa asez frumos, pe culori, tot ce ma inconjoara. Voi aprinde veioza rosie si ma voi cufunda in linistea noptii. Ma voi imbata cu aroma cafelei, dimineata, la mine in bucatarie. Voi pune flori in fiecare vaza si voi deschide fereastra pentru a schimba aerul.
Am ajuns acasa! Da, aici unde ma simt atat de bine, aici unde rautatea nu isi are loc, unde minciuna si tradarea nu are cheie... Aici, in sufletul meu, pe care l'am curatat de buruieni...
Ma asez pe parchetul cald si picura usor stropi de lacrimi din ochi'mi plini de dragoste. Sunt acasa, dupa luni de calatorii fara directie, sunt acasa. Si plang usurata, de fericire. Am mai castigat o batalie!
Ajunsesem intr'o zi sa'mi atarn haina in cuier si sa stau pe fotoliu zicand... "am ajuns acasa"...
Apoi am plecat, ma simteam straina. Ajunsa in alta casa, intr'un alt pat, la fel mi'am zis..."cu siguranta, aici e acasa!"
Intr'o alta bucatarie, in timp ce pregateam cafeaua dimineata, a revenit iar sentimentul acela, cum ca as apartine acelei case...
Si cat m'am inselat...
In fiecare casa am descoperit ca, de fapt, eram intr'o locuinta, nu si acasa... Acasa, acolo unde te simti in siguranta, acolo unde e caldura si iubire, acolo unde poti sa dormi si sa visezi frumos, acolo unde soarele rasare in fiecare dimineata, acolo unde nu exista ganduri negre si energie negativa...
Doi ani am asteptat momentul intoarcerii... Si am pierdut un an cautand casa... Casa mea, locul meu plin de LINISTE, pace si armonie... Ideea e ca mereu am plecat de'acolo in cautarea a altceva. Nu stiu de ce am facut'o, poate doza de nebunie este raspunzatoare... Cunosc adresa... Mi'am facut bagajul, acum cu adevarat. Am aruncat franturile de trecut pe care le tot caram dupa mine peste tot. Am spalat hainele si sufletul, am sters de praf sentimentele curate. O sa asez frumos, pe culori, tot ce ma inconjoara. Voi aprinde veioza rosie si ma voi cufunda in linistea noptii. Ma voi imbata cu aroma cafelei, dimineata, la mine in bucatarie. Voi pune flori in fiecare vaza si voi deschide fereastra pentru a schimba aerul.
Am ajuns acasa! Da, aici unde ma simt atat de bine, aici unde rautatea nu isi are loc, unde minciuna si tradarea nu are cheie... Aici, in sufletul meu, pe care l'am curatat de buruieni...
Ma asez pe parchetul cald si picura usor stropi de lacrimi din ochi'mi plini de dragoste. Sunt acasa, dupa luni de calatorii fara directie, sunt acasa. Si plang usurata, de fericire. Am mai castigat o batalie!
miercuri, 21 octombrie 2009
Ganduri..
Uneori in miezul noptii stau in intunericul din camera, cu geamul larg deschis si petrec minute in sir privind toate ferestrele luminate sau nu, ale blocurilor din jur si ma intreb daca in spatele fiecareia se mai scrie inca o poveste din ganduri nespuse, daca dincolo de vreuna cineva isi mai faureste...sau isi mai ucide un vis, daca mai este undeva emotia unei asteptari sau bucuria unei regasiri, daca cineva isi mai scrie inca o zi de fericire cu un sarut de noapte buna sau mai sterge o lacrima de pe obraz, in tacere...
Cineva mi-a spus candva ca nu stiu sa cer mai mult de la viata...
Cat de mult gresea...Un om care stie ce vrea intotdeauna va sti ce sa ceara, insa nu vreau sa fac asta. Poate din cauza asta am avut atat de mult de pierdut. Sa ceri ca cineva sa-ti fie aproape? Poate ca ar veni dar l-ai mai simti la fel de aproape ca atunci cand ar veni pentru ca asa simte el?... Sa ceri sa te asculte? Poate ca ar avea rabdarea, dar nu si interesul de a sti ce se afla dincolo de tacerea ta...Sa ceri sa nu plece? Poate ca va ramane, dar te vei intreba mereu daca a mai existat un al doilea motiv inafara de cererea ta...Sa ceri sinceritate? Oricum nu o vei gasi intr-un suflet obisnuit sa minta...
Eu nu am cerut niciodata nimic si nici nu voi cere pentru ca nu m-as putea bucura pe deplin de fiecare gest, oricat de marunt, primit...in schimb am daruit tot ce am putut, uitand uneori de mine pentru ca in spatele fiecaruia se poate afla cineva asemeni mie.
Tuturor celor care vor cere vreodata ceva celuilalt...ganditi-va o secunda daca ati oferit neconditionat si fara sa va fie cerut, macar o singura data in viata, ceea ce doriti sa primiti..
Cineva mi-a spus candva ca nu stiu sa cer mai mult de la viata...
Cat de mult gresea...Un om care stie ce vrea intotdeauna va sti ce sa ceara, insa nu vreau sa fac asta. Poate din cauza asta am avut atat de mult de pierdut. Sa ceri ca cineva sa-ti fie aproape? Poate ca ar veni dar l-ai mai simti la fel de aproape ca atunci cand ar veni pentru ca asa simte el?... Sa ceri sa te asculte? Poate ca ar avea rabdarea, dar nu si interesul de a sti ce se afla dincolo de tacerea ta...Sa ceri sa nu plece? Poate ca va ramane, dar te vei intreba mereu daca a mai existat un al doilea motiv inafara de cererea ta...Sa ceri sinceritate? Oricum nu o vei gasi intr-un suflet obisnuit sa minta...
Eu nu am cerut niciodata nimic si nici nu voi cere pentru ca nu m-as putea bucura pe deplin de fiecare gest, oricat de marunt, primit...in schimb am daruit tot ce am putut, uitand uneori de mine pentru ca in spatele fiecaruia se poate afla cineva asemeni mie.
Tuturor celor care vor cere vreodata ceva celuilalt...ganditi-va o secunda daca ati oferit neconditionat si fara sa va fie cerut, macar o singura data in viata, ceea ce doriti sa primiti..
marți, 20 octombrie 2009
O gustare cu Dumnezeu
A fost odata un baietel care a dorit foarte mult sa il intalneasca pe Dumnezeu si s-a gandit el intr-o zi sa porneasca in cautarea Lui. Stia foarte bine ca nu o sa fie o simpla plimbare, asa ca inainte de a porni si-a umplut bine, bine ghiozdanul cu dulciuri si cu multe sticlute cu apa, sa-si mai potoleasca foamea si setea din cand in cand.
Cand a fost la cateva strazi departare de casa lui a zarit un parc mare si umbros, si s-a gandit sa-si traga putin suflul inainte de a porni iar la drum. S-a asezat pe o banca langa un batran amarat care se uita atat de plictisit la porumbeii ce scormoneau si ei asfaltul, in speranta ca vor mai gasi cate ceva de-ale gurii.
Baietelul si-a pus ghiozdanul in brate si a scos din el o sticluta de apa si cand sa bea a fost intrerupt de privirea batranului, care se uita la el cu o flamanzeala de parca vroia sa il manance. Facandu-i-se mila, baiatul i-a oferit acestuia cateva dulciuri, iar drept rasplata batranul i-a oferit un zambet.
Atat de incredibil si de radiant a fost zambetul batranului, incat baietelul i-a oferit si o sticluta cu apa doar, doar va mai primi inca un zambet atat de frumos. Fara nici o ezitare si fara nici o retinere, batranul i-a mai zambit inca o data copilului.
Toata dupa-amiaza au stat acolo pe banca, mancand si band, fara sa isi spuna vreun cuvant unul celuilalt. Pe cand se innopta, baiatul simti prezenta oboselii si se hotari sa o ia catre casa, cu gandul ca isi va continua calatoria in urmatoarea zi. Nici nu apuca bine sa faca cativa pasi ca da fuguta inapoi sa-l imbratiseze pe colegul sau de banca. Batranul, surprins de fapta copilului, i-a oferi in schimb cel mai frumos zambet pe care l-a vazut copilul in acea zi.
Ajuns acasa, mama baiatului il intampina. Surprinsa de expresia fetei plina de fericire a copilului ei, nu se rabda sa nu il intrebe:
"Ce ai facut tu azi de esti asa de fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?"
Copilul ii raspunse: "Am luat masa cu Dumnezeu!". Si inainte ca mama lui sa apuce sa ii raspunda, a mai adaugat: "Stii ceva? Are cel mai frumos zambet dintre toate pe care le-am vazut vreodata!"
Intre timp, batranul a ajuns si el acasa si fiul sau, observand privirea pasnica a tatalui, nu a ezitat sa nu il intrebe:
"Tata, ce ai facut azi de esti asa fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?"
El i-a raspuns fiului sau: "Am mancat in parc dulciuri cu Dumnezeu!". Si inainte ca fiul sau sa apuce sa ii raspunda, el a adaugat: "Stii ceva? Este mult mai tanar decat am crezut!".
Cand a fost la cateva strazi departare de casa lui a zarit un parc mare si umbros, si s-a gandit sa-si traga putin suflul inainte de a porni iar la drum. S-a asezat pe o banca langa un batran amarat care se uita atat de plictisit la porumbeii ce scormoneau si ei asfaltul, in speranta ca vor mai gasi cate ceva de-ale gurii.
Baietelul si-a pus ghiozdanul in brate si a scos din el o sticluta de apa si cand sa bea a fost intrerupt de privirea batranului, care se uita la el cu o flamanzeala de parca vroia sa il manance. Facandu-i-se mila, baiatul i-a oferit acestuia cateva dulciuri, iar drept rasplata batranul i-a oferit un zambet.
Atat de incredibil si de radiant a fost zambetul batranului, incat baietelul i-a oferit si o sticluta cu apa doar, doar va mai primi inca un zambet atat de frumos. Fara nici o ezitare si fara nici o retinere, batranul i-a mai zambit inca o data copilului.
Toata dupa-amiaza au stat acolo pe banca, mancand si band, fara sa isi spuna vreun cuvant unul celuilalt. Pe cand se innopta, baiatul simti prezenta oboselii si se hotari sa o ia catre casa, cu gandul ca isi va continua calatoria in urmatoarea zi. Nici nu apuca bine sa faca cativa pasi ca da fuguta inapoi sa-l imbratiseze pe colegul sau de banca. Batranul, surprins de fapta copilului, i-a oferi in schimb cel mai frumos zambet pe care l-a vazut copilul in acea zi.
Ajuns acasa, mama baiatului il intampina. Surprinsa de expresia fetei plina de fericire a copilului ei, nu se rabda sa nu il intrebe:
"Ce ai facut tu azi de esti asa de fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?"
Copilul ii raspunse: "Am luat masa cu Dumnezeu!". Si inainte ca mama lui sa apuce sa ii raspunda, a mai adaugat: "Stii ceva? Are cel mai frumos zambet dintre toate pe care le-am vazut vreodata!"
Intre timp, batranul a ajuns si el acasa si fiul sau, observand privirea pasnica a tatalui, nu a ezitat sa nu il intrebe:
"Tata, ce ai facut azi de esti asa fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?"
El i-a raspuns fiului sau: "Am mancat in parc dulciuri cu Dumnezeu!". Si inainte ca fiul sau sa apuce sa ii raspunda, el a adaugat: "Stii ceva? Este mult mai tanar decat am crezut!".
luni, 19 octombrie 2009
TAINA VINDECARII
A fost odata un rege care avea o fiica desteapta foc si foarte frumoasa. Printesa suferea insa de o boala misterioasa. Pe masura ce crestea, mainile si picioarele-i slabeau, in timp ce auzul si vazul i se imputinau. Multime de doctori incercasera s-o vindece, dar in zadar.
Intr-o zi, la curte sosi un batran despre care se spunea ca ar cunoaste secretul vietii. Toti curtenii se grabira sa-l roage sa vina in ajutorul printesei bolnave.
Batranul ii dadu copilei un cosulet de nuiele cu capac, si-i spuse: \"Ia-l si ai grija de el. Te va vindeca.\"
Nerabdatoare si plina de bucurie, printesa deschise capacul, dar ceea ce vazu o umplu de uimire si de tristete. In cosulet, zacea un copil, doborat de boala, si mai nenorocit si mai suferind decat ea.
Printesa isi lasa sufletul cuprins de compatimire si, in ciuda durerilor, lua copilul in brate si incepu sa-l ingrijeasca. Trecura luni, iar printesa nu avea ochi decat pentru copil. Il hranea, il mangaia, ii suradea, il veghea noptile, ii vorbea cu duiosie, chiar daca toate acestea ii pricinuiau o mare suferinta si oboseala.
La aproape sapte ani dupa acestea, se petrecu ceva de necrezut. Intr-o dimineata, copilul incepu sa zambeasca si sa mearga. Printesa il lua in brate si incepu sa danseze razand si cantand, usoara si nespus de frumoasa cum nu mai fusese de multa vreme. Fara sa-si dea seama se vindecase si ea.
Doamne,
cand mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrana;
cand mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apa;
cand mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie incalzit;
cand sufar, trimite-mi pe cineva pe care sa mangai;
cand crucea mea incepe sa fie prea grea, da-mi crucea altuia s-o impart cu el;
cand sunt sarac, adu-mi pe cineva care e in nevoie;
cand nu am timp, da-mi pe cineva pe care sa-l ajut o clipa;
cand ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care sa-l incurajez;
cand simt nevoia de a fi inteles, da-mi pe cineva care sa aiba nevoie de intelegerea mea;
cand as vrea ca cineva sa aiba grija de mine, trimite-mi pe cineva de care sa am grija;
cand ma gandesc la mine, indreapta-mi gandurile catre altii."
Intr-o zi, la curte sosi un batran despre care se spunea ca ar cunoaste secretul vietii. Toti curtenii se grabira sa-l roage sa vina in ajutorul printesei bolnave.
Batranul ii dadu copilei un cosulet de nuiele cu capac, si-i spuse: \"Ia-l si ai grija de el. Te va vindeca.\"
Nerabdatoare si plina de bucurie, printesa deschise capacul, dar ceea ce vazu o umplu de uimire si de tristete. In cosulet, zacea un copil, doborat de boala, si mai nenorocit si mai suferind decat ea.
Printesa isi lasa sufletul cuprins de compatimire si, in ciuda durerilor, lua copilul in brate si incepu sa-l ingrijeasca. Trecura luni, iar printesa nu avea ochi decat pentru copil. Il hranea, il mangaia, ii suradea, il veghea noptile, ii vorbea cu duiosie, chiar daca toate acestea ii pricinuiau o mare suferinta si oboseala.
La aproape sapte ani dupa acestea, se petrecu ceva de necrezut. Intr-o dimineata, copilul incepu sa zambeasca si sa mearga. Printesa il lua in brate si incepu sa danseze razand si cantand, usoara si nespus de frumoasa cum nu mai fusese de multa vreme. Fara sa-si dea seama se vindecase si ea.
Doamne,
cand mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrana;
cand mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apa;
cand mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie incalzit;
cand sufar, trimite-mi pe cineva pe care sa mangai;
cand crucea mea incepe sa fie prea grea, da-mi crucea altuia s-o impart cu el;
cand sunt sarac, adu-mi pe cineva care e in nevoie;
cand nu am timp, da-mi pe cineva pe care sa-l ajut o clipa;
cand ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care sa-l incurajez;
cand simt nevoia de a fi inteles, da-mi pe cineva care sa aiba nevoie de intelegerea mea;
cand as vrea ca cineva sa aiba grija de mine, trimite-mi pe cineva de care sa am grija;
cand ma gandesc la mine, indreapta-mi gandurile catre altii."
vineri, 16 octombrie 2009
ce ar mai fi de zis...
Ce face o sirena cand din mijlocul valurilor in departare vede cum la malul marii printul mult visat isi pune sufletul si inima in bratele unei alte regine..cea care a crezut sau a sperat ca va fi ea….nimic…ramane in lumea ei in marea involburata ce o inconjoara,si langa speciile de animale marine cu care este sortita sa-si imparta viata…departe departe de lumea unde ar fi dorit sa-si imparta visele,florile,castelele,tarmurile cu plaje in care sa alerge prin nisipul moale de matase…vise,vise..in departare din azurul cerului inorogii se arata,in splendoarea lor de ingeri ai calestilor celesti..vor sa-i aduca alinare..insa…imima e prea grea sufletul pustiu,..marea ii primeste lacrimile cu gustul sarat asemeni valurilor si adancurilor sale..amestec de picaturi de roua sarata,ce se ridica spre soarele si prin aceasta uniune,evaporandu-se in eter…intoarcerea in adancuri..retrasa in grota marii unde va fi departe de lume,unde va ramane pana va imbatrani,si va spune povesti unor copii despre visele ei spulberate in lumea ce a despartit apele terrei de cand noe cu a lui barca a supravietuit potopului…si atunci apele s-au separate,dand nastere si granitelor dintre oameni..desertaciune,numele tau imi incununeaza speranta..am inteles mai mult decat pot duce..imi ajunge..raman prinsa intre apele marii..voi incerca sa intot cat mai departe de acest tarm..nimic in viata nu-i etern..mai mult sa poti fi in inima cuiva,mai mult de un sezon..mda..e greu.”statiunea”mea e mai simpla..nu am management de turism;si desi am studiat marketingul,nu am filing..averea mea sufleteasca s-a ruinat..printul ce in toamna trecuta m-a vizitat incantat de decorul ce-l postam,a stat o perioada,apoi a revenit in primavera cu aceeasi suita evident insa mutindu-si “bagajele”la un hotel ceva mai departe de “localul”meu,dupa care si-a luat iar drumul in lumea lui,si iata cum din nou,e in vacanta,si iata cum din nou e impreuna cu o alta suita sau poate aceeasi pe care nu o cunosc eu ca eu nesigura pe studiile mele, mi-am deschis o afacere intr-un loc despre care nu stiam mare lucru..acum insa stiu..ce mai imi ramane de facut?..pai nimic..cf.expresiei”fiecare pasare pe limba ei piere”..voi pieri si eu pe limba mea..eh;m-am obisnuit…in viata a lupta nu inseamna si a castiga..oh.ba da, poti sa castigi experienta..dar tot nu-ti foloseste la nimic..zeul eros,isi are regulile lui haotice,si niciodata nu stii cu ce sageata te tinteste..din pacate mie mi-a trimis,una cu varf otravit..si incet incet ma sting..”si te-ai dus,dulce minune,../si-a murit dragostea noastra../floare albastra,floare albastra,…totusi este trist in lume”…/sa mai spun adio?..nu are sens..sincer va pot spune ca mie mi s-a zis adio de mult timp…dar eu ,chiar nu stiu ce sa mai spun..doar ca sunt intre ape….si ca printul danez,raman cu dilemma celebra neelucidata peste timp;…”a fi,sau a nu fi!..” si parafrazand pe eminescu,ma intreb in cazul in care un zambet de compasiune,(???)imi va trimite;ce as putea sa raspund mai mult decat atat;;.”ce-ti pasa tie chip de lut de oi fi eu sau alta../traind in cercul tau destul de mare../norocul te petrece..dar eu in lumea mea raman,la fel de trista dar nu ca tine..rece….
joi, 15 octombrie 2009
Raza de soare
Poate pentru unii momentul in care deschizi ochii dimineata si te vezi in acelasi loc este ceva perfect normal crezand ca se va repeta zilnic. Insa putini din noi se gandesc seara ca poate acea privire spre fereastra poate fi ultima.
Avem prea multe probleme cotidiene ca sa ne mai gandim la bucuria pe care ne-o ofera aerul proaspat al diminetii, aerul acela nepoluat , linistea pura in care numai un greiere isi face simtita prezenta, bruma care se scurge de pe o petala pe alta, vocea mult prea indepartata a unor oameni care sa grabesc sa ajung in statia de autobuz. Toate acestea se repeta in fiecare zi insa trebuie sa profitam de ele ca si cum ar fi ultima zi din viata noastra.
Uneori imi este greu sa realizez cat de utile sunt sfaturile mele pe care le dau prietenilor mei care au mult prea multe probleme sentimantale dar ceea ce nu pot sa realizez este faptul ca nu ma pot ajuta eu pe mine. Sfaturile mele par atat de utile insa la mine nu par sa aiba efect. Certurile lor par atat de prostesti chiar ridicole, inr-o zi se cearta din cauza telefonului in alta zi din caauza unei simple suvite de par care sta asezata dupa ureche, insa ei nu se gandesc ca probabil acea cearta poate sa fie ultima lor cearta. Viata trece mult prea repede pe langa noi iar noi o risipim cu probleme neinsemnate considerand ca acesta este ciclul vietii.
Timpul nu trebuie calculat sau impartit, el trebuie risipit cu lucruri care ne bucura, lucruri care ne fac sa ne simtim cu adevarat noi.
Avem prea multe probleme cotidiene ca sa ne mai gandim la bucuria pe care ne-o ofera aerul proaspat al diminetii, aerul acela nepoluat , linistea pura in care numai un greiere isi face simtita prezenta, bruma care se scurge de pe o petala pe alta, vocea mult prea indepartata a unor oameni care sa grabesc sa ajung in statia de autobuz. Toate acestea se repeta in fiecare zi insa trebuie sa profitam de ele ca si cum ar fi ultima zi din viata noastra.
Uneori imi este greu sa realizez cat de utile sunt sfaturile mele pe care le dau prietenilor mei care au mult prea multe probleme sentimantale dar ceea ce nu pot sa realizez este faptul ca nu ma pot ajuta eu pe mine. Sfaturile mele par atat de utile insa la mine nu par sa aiba efect. Certurile lor par atat de prostesti chiar ridicole, inr-o zi se cearta din cauza telefonului in alta zi din caauza unei simple suvite de par care sta asezata dupa ureche, insa ei nu se gandesc ca probabil acea cearta poate sa fie ultima lor cearta. Viata trece mult prea repede pe langa noi iar noi o risipim cu probleme neinsemnate considerand ca acesta este ciclul vietii.
Timpul nu trebuie calculat sau impartit, el trebuie risipit cu lucruri care ne bucura, lucruri care ne fac sa ne simtim cu adevarat noi.
miercuri, 14 octombrie 2009
Sa nu dezamagim niciodata un copil!
Un copil vede altfel lumea. Un copil te iubeste mai neconditionat decat un adult, pentru ca nu a invatat inca sa urasca. Orice gest pentru noi marunt, pentru el are o importanta covarsitoare. Acesta este si motivul pentru care timpul trece mult mai greu cand esti copil..
Sa nu dezamagim niciodata un copil !
P.s: Un copil te priveste cum te scufunzi in ganduri, absent,Copilul simte ca nu esti acolo cu el.. Vrea sa-i vorbesti, sa-l incurajezi, orice, numai sa-i acorzi atentie. Are nevoie de tine chiar si atunci cand ii raspunzi distant, repezit si fara chef. El sufera in linste, fara sa-ti vorbeasca, pentru ca el e mic si tu esti mare. Si cei mari nu gresesc niciodata..
Vad in jur casnicii destramate si eterne dispute in procese de custodie..copilul ii vrea pe amandoi, dar pe el nu-l intreaba nimeni.. Daca fostii parteneri s-ar gandi macar o clipa la "obiectul" disputei, si mai putin la propriile orgolii ranite, si-ar da seama ca fac o mare greseala...
Sa nu dezamagiti un copil, pentru ca nu va va uita niciodata !
Copiii au nevoie de zambetul nostru, de dragoste, la fel de mult cum avem noi de ei...Copiii sunt asemeni unor flori firave, abia rasarite, care cresc in umbra altora mai mari..
Daca am reusi sa ne dam jos ochelarii fumurii ai maturitatii, lumea din jurul nostru s-ar vedea complet altfel.
Copiii stiu sa ne dea adevarate lectii de viata, in cel mai natural mod cu putinta.
Zambetul unui copil este cel mai bun leac pentru suflet. Nu trebuie sa ma crezi pe cuvant. Incearca-l! Simte-l cum iti incalzeste inima, bucura-te de el ca de un dar de pret si protejeaza-l ca pe o floare rara!
Cand simti ca viata te incearca peste masura si ca destinul te-a tradat, jucandu-si parca in fiecare zi ultima carte, priveste in ochii nevinovati ai unui copil, joaca-te cu el si incearca sa patrunzi acolo, in universul lui si sa-ti hranesti spiritul cu inoncenta-i inca nestirbita de raul lumii. Iti vei recapata (macar) un pic din linistea interioara si te vei simti indeajuns de bine incat sa te eliberezi mai usor de acele stari si sentimente negative care te hartuiesc uneori...
Sa nu dezamagiti un copil, pentru ca nu va va uita niciodata !
Sa nu dezamagim niciodata un copil !
P.s: Un copil te priveste cum te scufunzi in ganduri, absent,Copilul simte ca nu esti acolo cu el.. Vrea sa-i vorbesti, sa-l incurajezi, orice, numai sa-i acorzi atentie. Are nevoie de tine chiar si atunci cand ii raspunzi distant, repezit si fara chef. El sufera in linste, fara sa-ti vorbeasca, pentru ca el e mic si tu esti mare. Si cei mari nu gresesc niciodata..
Vad in jur casnicii destramate si eterne dispute in procese de custodie..copilul ii vrea pe amandoi, dar pe el nu-l intreaba nimeni.. Daca fostii parteneri s-ar gandi macar o clipa la "obiectul" disputei, si mai putin la propriile orgolii ranite, si-ar da seama ca fac o mare greseala...
Sa nu dezamagiti un copil, pentru ca nu va va uita niciodata !
Copiii au nevoie de zambetul nostru, de dragoste, la fel de mult cum avem noi de ei...Copiii sunt asemeni unor flori firave, abia rasarite, care cresc in umbra altora mai mari..
Daca am reusi sa ne dam jos ochelarii fumurii ai maturitatii, lumea din jurul nostru s-ar vedea complet altfel.
Copiii stiu sa ne dea adevarate lectii de viata, in cel mai natural mod cu putinta.
Zambetul unui copil este cel mai bun leac pentru suflet. Nu trebuie sa ma crezi pe cuvant. Incearca-l! Simte-l cum iti incalzeste inima, bucura-te de el ca de un dar de pret si protejeaza-l ca pe o floare rara!
Cand simti ca viata te incearca peste masura si ca destinul te-a tradat, jucandu-si parca in fiecare zi ultima carte, priveste in ochii nevinovati ai unui copil, joaca-te cu el si incearca sa patrunzi acolo, in universul lui si sa-ti hranesti spiritul cu inoncenta-i inca nestirbita de raul lumii. Iti vei recapata (macar) un pic din linistea interioara si te vei simti indeajuns de bine incat sa te eliberezi mai usor de acele stari si sentimente negative care te hartuiesc uneori...
Sa nu dezamagiti un copil, pentru ca nu va va uita niciodata !
marți, 13 octombrie 2009
De la Iubire la Ura
Se spune că lacrimile sunt rămăşiţele unei iubiri... şi atunci, o ură puternică ascunde o iubire foarte mare!
Eu cred că ura este un sentiment care ascunde multă suferinţă, deznădejde, o trădare, fie a încrederii în persoana iubită, fie a aşteptărilor noastre... Uneori ajungem în situaţia să ne îndrăgostim de o iluzie, în lipsa unei realităţi, dacă tot suntem într-un câmp virtual, cu ale sale întortochiate cărări. Ajungem să preţuim, să ne permitem să mai credem în oameni, în cuvânt, într-un vers de dragoste, într-un acord muzical... Ajungem să ne dorim foarte tare să nu ne fi înşelat! Şi încet, încet, ne trezim că avem cui să împărtăşim din durerile noastre, din bucurii, din gânduri, dorinţe, vise, aşteptări... Ajungem să dăruim o parte de suflet, să lăsăm o portiţă deschisă, spre a-i permite dragostei să ne umple inima... Deşi nimeni şi nimic nu ne poate garanta fericirea, totuşi, dorim să mai sperăm că binele există. Dorim să credem tare în şansa noastră.
Dar..., vine o zi când toate se spulberă, odată cu dispariţia acelui om, cu neputinţa sa de a lăsa un loc de 'bună ziua', odată cu laşitatea sa, sau să-i spunem lipsa de curaj, demnitate, bărbăţie... Odată cu lipsa educaţiei! Eu îl numesc cinism.
Ce se întâmplă atunci când tot ceea ce rămâne în urmă doare, când afli că ai fost minţit(ă), când totul se transformă într-o cacialma, într-o distracţie deşuetă, atunci când afli că nu ai fost iubit(ă) niciodată, aşa cum îţi doreai atât de mult? Ce se întâmplă cu iubirea? În ce se transformă ea?
Desigur, întotdeauna putem opta. Putem alege iubirea, atât de mare, încât să devină necondiţionată, încât să ajungem să uităm de noi, şi atunci, cu siguranţă, ne-am pierde şi identitatea, şi demnitatea şi, în cele din urmă, şi curajul...
Sau putem alege să respingem umilinţa. Înseamnă că nu mai iubim? Nu ştiu, poate tocmai pentru că iubim foarte mult, dar nu primim iubire, ajungem să trăim alt sentiment. Ura este o stare sufletească greu de dus şi nu pentru oricine. Ura ne transformă în ceea ce nu ne-am dorit, nemai simţindu-ne nici frumoşi, nici buni, nici măreţi! Devenim mutilaţi într-un fel..., doar cu o parte de suflet, precum un ciung, care, deşi îşi mai simte acea parte a corpului, nu o mai găseşte nicăieri...
Până unde pot merge iubirea şi ura? Nu ştiu să răspund.
Tot ce ştiu este că mă doare foarte tare... Probabil, nu am reuşit să urăsc îndeajuns, încât să pot schimba iubirea pe-o uitare...
Eu cred că ura este un sentiment care ascunde multă suferinţă, deznădejde, o trădare, fie a încrederii în persoana iubită, fie a aşteptărilor noastre... Uneori ajungem în situaţia să ne îndrăgostim de o iluzie, în lipsa unei realităţi, dacă tot suntem într-un câmp virtual, cu ale sale întortochiate cărări. Ajungem să preţuim, să ne permitem să mai credem în oameni, în cuvânt, într-un vers de dragoste, într-un acord muzical... Ajungem să ne dorim foarte tare să nu ne fi înşelat! Şi încet, încet, ne trezim că avem cui să împărtăşim din durerile noastre, din bucurii, din gânduri, dorinţe, vise, aşteptări... Ajungem să dăruim o parte de suflet, să lăsăm o portiţă deschisă, spre a-i permite dragostei să ne umple inima... Deşi nimeni şi nimic nu ne poate garanta fericirea, totuşi, dorim să mai sperăm că binele există. Dorim să credem tare în şansa noastră.
Dar..., vine o zi când toate se spulberă, odată cu dispariţia acelui om, cu neputinţa sa de a lăsa un loc de 'bună ziua', odată cu laşitatea sa, sau să-i spunem lipsa de curaj, demnitate, bărbăţie... Odată cu lipsa educaţiei! Eu îl numesc cinism.
Ce se întâmplă atunci când tot ceea ce rămâne în urmă doare, când afli că ai fost minţit(ă), când totul se transformă într-o cacialma, într-o distracţie deşuetă, atunci când afli că nu ai fost iubit(ă) niciodată, aşa cum îţi doreai atât de mult? Ce se întâmplă cu iubirea? În ce se transformă ea?
Desigur, întotdeauna putem opta. Putem alege iubirea, atât de mare, încât să devină necondiţionată, încât să ajungem să uităm de noi, şi atunci, cu siguranţă, ne-am pierde şi identitatea, şi demnitatea şi, în cele din urmă, şi curajul...
Sau putem alege să respingem umilinţa. Înseamnă că nu mai iubim? Nu ştiu, poate tocmai pentru că iubim foarte mult, dar nu primim iubire, ajungem să trăim alt sentiment. Ura este o stare sufletească greu de dus şi nu pentru oricine. Ura ne transformă în ceea ce nu ne-am dorit, nemai simţindu-ne nici frumoşi, nici buni, nici măreţi! Devenim mutilaţi într-un fel..., doar cu o parte de suflet, precum un ciung, care, deşi îşi mai simte acea parte a corpului, nu o mai găseşte nicăieri...
Până unde pot merge iubirea şi ura? Nu ştiu să răspund.
Tot ce ştiu este că mă doare foarte tare... Probabil, nu am reuşit să urăsc îndeajuns, încât să pot schimba iubirea pe-o uitare...
Adevar
Nu poţi să iubeşti pe cineva şi totodată să urmăreşti să-l controlezi. Numai dorindu-i tot ce este mai bine, îi oferi aproapelui tău libertate. Iar dacă nu-i libertate, nu-i nici iubire.
Iubirea-fereastra spre cer
Singura comoara ce trebuie salvata este iubirea adormita in pieptul omului. Iata ca omul se descopera deodata asezat printre ruine de obiecte imprastiate in jurul sau. Nu stie ce sens au si care este cauza acestei dezordini. Incepe reconstructia la intamplare nestiind de unde sa inceapa si unde ar trebui sa se termine, dar munceste cu sarg si-n munca-i inutila isi pierde sufletul. Dupa epoci indelungate de munca istovitoare reconstructia se dovedeste a fi o infricosatoare inchisoare. Exista ceva mai programat, mai exact, mai cronometrat si, intr-un anume sens, mai perfectionat decat o inchisoare? Singurul lucru care elibereaza este iubirea, pentru ca este imprevizibila, apare acolo unde nu este programata si da toate calculele peste cap. Pe cel ce iubeste, zidurile inchisorii nu pot sa-l inchida, caci el apartine unei imparati ce isi are temelia in cer si isi bate joc de ziduri. Acesta simte ca fiinta iubita exista undeva, iar in acest moment este cufundata intr-un somn asemanator uitarii vesnice, chiar daca ziduri de fortareata ar fi intre ea si el, sufletul ei va fi hranit si trezit de prezenta lui subtila. Nu de moarte se teme cel ce iubeste, pentru el aceasta este calauza ce-i descopera Misterul, ci numai de mediocritate si obisnuinta care au puterea sa cufunde sufletul in uitare. Iubirea este singura constructiva si eliberatoare, ea uneste, trezeste si inalta. Iubirea alchimizeaza tot ce e blazare si singuratate darama zidurile de separare dintre oameni si deschide larg portile spre cer. Iubirea este expansiune continua in eternitate si contopire cu infinitul.Iubite frate al meu, nu-ti cer decat increderea.
Da-mi-o si vom iesi impreuna din acest loc al umbrelor.
Nu te pot scuti de infruntarea cu fricile tale,
dar te pot tine de mana pana cand o faci."
Paul Ferini
Da-mi-o si vom iesi impreuna din acest loc al umbrelor.
Nu te pot scuti de infruntarea cu fricile tale,
dar te pot tine de mana pana cand o faci."
Paul Ferini
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
