luni, 23 noiembrie 2009

Despre regasirea sinelui si iubirea pura

Multi oameni fac o mare greseala. Incearca sa evite cat mai mult responsabilitatile si sa fuga de iubire, in mod constient sau nu. Au impresia ca asa sunt mai lipsiti de griji si de suferinta. Dar tocmai asumarea responsabilitatilor si tocmai acceptarea iubirii in inima lor, le-ar putea aduce linistea, satisfactia si fericirea pe care se intreaba de ce nu le gasesc. Din actiunea constructiva si din iubire nu poate sa rezulte decat energie pozitiva iar energia asta nu poate sa produca decat ceva bun. Dar poate ca actiunea si iubirea ar trebui sa fie ca niste bune prietene, sa se sprijine mereu. Pentru ca actiunea facuta din constrangere sau motive gresite poate, din contra, genera energie negativa. Iar iubirea care ramane la stadiul de visare, sau de iubire egoista, aduce in final o frustrare, sau o alienare, si nu il imbogateste cu nimic nici pe celalalt.
Stii, am vazut azi,in statia de tramvai,un domn ce citea cu atentie ambalajul unei ciocolate. Il priveam si ma intrebam ce o gandi in acel moment, daca este fericit sau nu, daca a savurat ciocolata si de ce o analizeaza cu atata atentie dupa ce a mancat-o. Eu, recunosc, poftisem la cicocolata care nu mai era, fiind inghitita, probabil cu pofta, de domnul cel in varsta.Si mi-am adus aminte si de timpul cel pierdut si cautat al lui Proust, realizand - pentru a cata oara, poate?! - ca in asta consta fericirea: in a savura orice clipa pe care ti-o ofera viata, reintorcandu-te la puritate, in a fi multumit cu tine insuti, in timp ce mananci o ciocolata, care iti poate trezi amintiri demult uitate. Cred ca asta ar trebui sa faca oamenii mai intai de toate: sa iubeasca si sa accepte tot ce universul le permite, sa se reintoarca la starea initiala, de puritate, si apoi sa accepte iubirea in forma cea mai pura. Dar, cum spuneai, e mai usor sa eviti orice responsabilitate si sa traiesti intr-o singuratate dezolanta, tu si cu ceilalti, sa participi impasibil la actul de a manca o ciocolata...Si nu e nevoie decat de un pic de antrenament...putina iubire in fiecare zi...

Poate ca tocmai de acea puritate avem nevoie, atunci cand nu intelegem foarte bine ce ne dorim, de o stare in care sa reintram in contact cu propria esenta. Ca si atunci cand suntem necajiti, din motive, uneori, total nesemnificative. Ar trebui sa ne gandim mai des ca lucrurile si oamenii sunt dragute asa cum sunt, in diversitatea lor. In schimb, noi incercam sa le indreptam colturile. daca nu reusim, suntem nemultumiti sau tristi ; daca reusim, ni se pare ca totul a devenit monoton.Ar trebui sa ne preocupam mai degraba de indreptarea propriilor colturi, nu ? Tot asteptam anumite schimbari, intamplari, sau chiar o minune si devenim obositi, plictisiti, pentru ca nu apar , dar daca minunea s-ar putea produce chiar acum, simplu, in noi ? Poate acea minune porneste tocmai din renuntarea la revolta interioara, din acceptarea vietii asa cum este, acceptarea ta si a celorlalti, mai mult decat la nivelul formal. O acceptare sinonima cu iubirea,iubirea pura despre care vorbeam. Apoi, transformarea apare in mod natural. Ne apropiem in mod natural de acele lucruri de care avem nevoie.