Privesc în zare si vad nori prabusiti, iar o clepsidra sparta îmi sopteste la ureche cuvinte goale.Zâmbetul meu se dizolva în lacrimi,lacrimile se transforma în durere închisa în piept...si fug îmi iau zborul.
Un porumbel îsi lua zborul de pe acoperisul casei în ceata deasa de noiembrie. Nu vedea nici la doi metri în fata. Zapada adusa înainte de vreme parea argint în razele lunii care abia strabateau valul sufocant. Era ca si cum ai fi privit în gol;ca si cum ai fi fost orb, bâjbâind printre umbre luminate. Undeva departe pâlpâia o lumina,de la o fereastra poate, sau poate pur si simplu de la un felinar. auzii un zgomot ciudat de aripi,încercam sa privesc mai atent,dar fumul înghetat îmi închidea orice drum.vedeam gradina de trandafiri,apoi îl zari prabusindu-se încet si tragic.un destin tragic rupt poate de realitate si apoi îl auzii din nou...glas de aripi rupte târându-se înapoi în cuib.
Alunec încet, încet în acei nori alungati de Dumnezeu ca prieteni ai îngerilor,cad în visare,cad între florile albe cu spini,care ar fi trebuit sa fie demult cenusa. Este oare acesta sfârsitul? Dar nu,puterea îmi este data de libertatea abia capatata,usor ajung din nou in propriul meu camin si totusi sunt doar o pasare calatoare întoarsa din drum adusa acasa cu aripile frânte si cu vocea cuprinsa de tacere....sunt acasa...in cenusa trandafirilor uitati de mult de timpuri...A fost frumos.Ma bucur ca am ajuns.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
